Povestirea „Prea multă fericire” din volumul omonim (2009) a fost prima mea întîlnire cu scriitoarea canadiană Alice Munro (laureată Nobel în 2013). Am citit-o la recomandarea unei cunoștințe, care mi-a menționat-o cînd vorbeam despre planurile mele pentru o serie de întîlniri cu tema intersecțiilor între matematică și literatură — serie pe care am și început-o, sub titlul Știința din carte. Mai mult decît atît, trebuie să recunosc faptul că nici lucrările matematice ale Sofiei Kovalevski nu-mi erau cunoscute, poate și pentru că specializarea mea este algebra, un domeniu care nu se întîlnește prea des cu mecanica și ecuațiile cu derivate parțiale.
Prima lectură a povestirii lui Munro m-a luat prin surprindere. Nu mai citisem nimic asemănător, din punctul de vedere al structurii și al succesiunii narative. Mereu mi-au plăcut prozele care îmbină multe detalii istorice verificabile, fragmente de biografie care adaugă veridicitate prozei pînă în punctul în care te întrebi dacă nu cumva citești relatări istorice, în care abilitățile literare ale scriitorului să se vadă doar în frazare și în vocabular. Este exact impresia pe care am avut-o la început, încît am căutat informații istorice detaliate despre Sofia Kovalevski și nu am fost surprins să aflu că mare parte din ce a scris Munro cu și despre ea este adevărat.
După ce am plasat proza în contextul istoric respectiv — adică tocmai în mijlocul revoluției rigorii în matematică, începută în analiză și continuată în logică și aritmetică —, atenția mi s-a concentrat asupra stilului fragmentar, aparent dezordonat al povestirii. Lipsesc, de exemplu, reperele cronologice (din care un cititor familiarizat cu istoria matematicii de secol XIX poate recupera, însă doar o parte), însă acest lucru face ca povestirea să fie universală, atemporală.
În discuția de aseară am reluat o parte a punctelor de vedere pe care le-am prezentat în articolul din Dilema Veche, dar am adăugat și cîteva puncte noi. De pildă, am insistat asupra faptului că Sofia se află chiar în miezul tranziției către o matematică riguroasă în general și o analiză (matematică) riguroasă în particular, înconjurată de figuri remarcabile, care astăzi umplu manualele de orice nivel, precum Karl Weierstrass, Ernst Kummer, Gustave L. Dirichlet, Leopold Kronecker sau Henri Poincaré. Ea a fost nu doar contemporană cu aceștia, ci a și lucrat în domeniul care era în plină transformare, cu rezultate impresionante. Cel care a început prin a-i fi mentor, Karl Weierstrass, devine colegul și apoi studentul Sofiei în unele subiecte, iar colaborării profesionale i se adaugă și o atracție romantică din partea germanului.
Revenind la detaliile literare ale povestirii, într-un articol din 2010, cercetătoarea Marijke Boucherie argumentează că structura fragmentată a povestirii reprezintă dinamismul și schimbarea specifice domeniilor de cercetare în matematică ale Sofiei. Astfel, Munro scrie un text care corespunde articolelor matematice ale lui Kovalevski. Structura incompletă și cu salturi temporale uneori subtile, alteori majore sînt trăsături specifice prozei lui Munro, după cum ea însăși menționează:
I like gaps; all my stories have gaps. It seems this is the way people's lives present themselves.
— Alice Munro
În fine, tema fericirii este plasată în centrul povestirii, pentru că Sofia a fost într-o continuă căutare, care a început chiar din adolescență, cînd primește prima lovitură importantă: ca femeie, nu putea să meargă la facultate în Rusia natală, iar pentru a ieși din țară, avea nevoie fie de acordul părinților, fie de al soțului. Cum părinții se opuneau carierei de matematician pe care fiica lor încerca să și-o construiască, Sofia se căsătorește cu un paleontolog, Vladimir Kovalevski, primul traducător al operei lui Charles Darwin în limba rusă. Mariajul nu îi oferă liniștea pe care o căuta, pentru că Vladimir se sinucide în urma unor decizii financiare și profesionale nefericite, însă reușește să studieze în străinătate, mai întîi cu Karl Weierstrass în Germania, iar apoi devine prima femeie cu doctorat și post universitar de profesor în Suedia. În una dintre notițele sale, Sofia scrie:
Cum să acționăm în viitor pentru a ne face viața mai fericită? Matematic, putem exprima întrebarea în felul acesta: dată o funcție (în acest caz, fericirea noastră), care depinde de mai multe variabile (de pildă, resursele bănești, posibilitatea de a trăi într-un loc anume și într-o societate plăcute și altele), cum s-ar putea defini variabilele astfel încît funcția de fericire dată să atingă un maximum? E de prisos să mai spunem că nu putem rezolva problema prin matematică.
— Sofia Kovalevski
Cariera din Suedia nu îi aduce în totalitate liniștea căutată, pentru că nu reușește să-și refacă familia (deși încearcă, alături de vărul răposatului Vladimir, cel mai mare sociolog al Imperiului Țarist, Maksim Kovalevski), dar se poate bucura de dragostea fiicei pe care o alintă Fufu.
Punctul culminant amar al vieții Sofiei, precum și al povestirii lui Munro, este moartea ei prematură, la o lună după ce împlinește patruzeci și unu de ani, din cauza unor complicații pulmonare, probabil agravate de climatul scandinav. Îngrijitoarea a fost singura care i-a fost alături în ultimele clipe și se spune că ultimele ei cuvinte ar fi fost „Prea multă fericire...”.
În pre-ziua femeii, așadar, vă îndemn să citiți povestirea lui Alice Munro, dar și cîteva informații istorice despre Sofia Kovalevski. Merită adăugat că în 1985 a apărut un film biografic, pe care îl găsiți în întregime și cu subtitrări în engleză pe YouTube.