Muzicofilia

Abstractul care ne atinge

Este titlul cărții de Oliver Sacks despre care scriu. Dar este și o preocupare care, de ani de zile, este în crescendo. Am gusturi diverse și nu de puține ori amestec în aceeași sesiune de ascultare genuri care nu s-ar găsi împreună în multe playlist-uri. Dovada: pagina mea de last.fm, care ține evidența doar de un pic peste trei ani. Pentru mine, ascultatul muzicii este o activitate, nu a fost aproape niciodată un fundal pentru o altă preocupare, decît dacă putem numi „preocupare“ uitatul pe geam, plimbatul prin oraș sau statul tolănit în pat, cu ochii în tavan. Nu pretind că știu teorie muzicală ori că fac o analiză doctă a muzicii pe care o ascult, nici că sînt vreun audiofil care caută frecvențe iluzorii. De fapt, comit un sacrilegiu și mărturisesc că în majoritatea cazurilor, nici nu ascult versurile pieselor. Mai bine zis, le aud, dar nu le ascult. De aceea, mesajul multor piese îmi scapă. Numai că pentru mine, muzica este o stare, care nu are mereu nevoie de cuvinte, de unde și preferința pe care o am pentru muzica instrumentală, indiferent de gen. Am ascultat poeme sau piese de teatru cu fundal muzical și știu că muzica și cuvintele se completează excelent. Și totuși… poate că pur și simplu nu sînt pregătit pentru două straturi deodată; creierul meu procesează atent instrumentalul unei piese și este deja copleșit, așa că nu mai poate asimila și cuvintele, decît scăzînd atenția asupra părții instrumentale.

În orice caz, chiar și în această variantă proprie (pînă la urmă, nu asta face arta: ne vorbește tuturor și fiecăruia pe voci diferite?), sînt, îmi permit să spun, un muzicofil. Nu de puține ori mi-am propus în programul zilnic să-mi las măcar o jumătate de oră de ascultat muzică. Și, cum am scris mai sus, asta înseamnă să nu mai fac altceva în același timp.

Aș spune că este firesc să-mi dezvolt, astfel, curiozități conexe. Un exemplu este teoria muzicală, din care am frunzărit cîteva elemente și pot urmări analize simple ale unor piese clasice sau moderne. Un altul este fascinația pentru muzica orientală, pe care, dacă încerci să o explorezi ceva mai riguros, descoperi universuri noi din punctul de vedere al organizării și al înseși naturii notelor. Muzica arabă, de pildă, conține microtonalități, adică note care se află între două note consecutive din intervalele occidentale. O analogie matematică este să ne gîndim la succesiunea numerelor naturale (0, 1, 2, 3, …) ca la notele din educația muzicală occidentală (do, re, mi, fa, sol, la, si), între care muzica arabă adaugă pași „cu virgulă“. Între do și re îl găsim pe do diez și atît în occident, care este un fel de „do și jumătate“. Arabii au și un „do și un sfert“, iar chinezii, indienii și alte popoare au intervale și mai exotice. Acest vocabular muzical mai bogat are implicații care nu sînt toate evidente. Una este modul de construcție și tehnica de interpretare la unele instrumente tradiționale. O alta ține de compoziție: dacă muzica clasică occidentală are bijuterii precum simfoniile, suitele și concertele, perle ale armoniei, unde numeroase și felurite instrumente cîntă împreună, muzica orientală accentuează ansamblurile mici, alcătuite, de obicei, doar din instrumente de percuție (sau atonale) și doar unul sau două instrumente de solistică.

Nu vreau să dau exemple de piese și nici să mă pierd în detalii tehnice, pe care oricum nu le stăpînesc. Chiar mai mult, ideea articolului de față este, într-un fel, fix pe dos: aceea de a scrie despre abstractul atît de puternic al muzicii, pornind de la o carte care îl expune.

În afară de cîteva clipuri pe YouTube și o trecere fugitivă prin memoriile lui Oliver Sacks, nu am mai citit alte cărți ale sale, deși sînt conștient de importanța cercetărilor pe care le-a publicat. Pur și simplu hazardul a făcut să nu prioritizez lucrările lui. Pînă de curînd, cînd, într-un moment de spontaneitate, gîndindu-mă la parametrii pe care îi putem controla în muzica pe computer (inclusiv în instrumentele virtuale), mi-am propus să aflu cît mai multe despre interacțiunea noastră cu muzica, în sens științific, obiectiv. Licența în fizică îmi dă cunoștințele de bază privitoare la fizica undelor, dar am simțit că nu e direcția corectă. Așa că, după cîteva clipuri YouTube despre „muzică generativă“ și „algoritmi genetici“ care stau la baza unor sintetizatoare (Synplant 2, pentru curioși), m-am gîndit să mă documentez despre interacțiunea între creierul nostru și muzică. Aveam în bibliotecă această carte a lui Sacks, i-am apreciat design-ul excelent și subtil al titlului de pe copertă și am decis să o citesc.

Încerc să nu dezvălui din studiile de caz pe care le prezintă, cu un talent de povestitor pe care l-am îndrăgit imediat, și, chiar dacă oricare dintre capitole merită discutat, mă opresc la ce m-a pus cel mai tare pe gînduri. Este chiar primul paragraf al prefeței, pe care îl redau în propria traducere din engleză:

Ce ciudat este să vezi o întreagă specie — miliarde de oameni — jucîndu-se cu și ascultînd tipare tonale fără sens, ocupați și preocupați în majoritatea timpului cu ceea ce numesc „muzică“. […] Acest lucru numit „muzică“ […] are un fel de efect asupra oamenilor, ocupă un loc central în viața lor. Și totuși nu are concepte, nu alcătuiește propoziții; nu conține imagini, simboluri, elemente de limbaj. Nu are putere de reprezentare. Nu are o relație necesară cu lumea.

Putem argumenta împotriva unor părți din extrasul de mai sus, dar ideea principală care a rămas cu mine este aceasta: muzica este una dintre cele mai abstracte arte. Abstractul ei rezultă din aceea că ne vorbește într-un mod indirect, invizibil (chiar și pentru ochiul minții). Are în comun cu toate celelalte arte și, aș spune, cu orice altă bucată de informație, materială sau nu, faptul că stîrnește amintiri și asocieri. Dar dacă putem vedea cu toții un tablou într-un muzeu și să înțelegem imediat că reprezintă o scenă anume, în ce privește muzica, putem cel mult să recunoaștem piesa ori timbrele instrumentelor care o alcătuiesc, cu ajutorul memoriei. Nu „înțelegem imediat“ că e un contrapunct, o scenă de coda sau o modulație în fa minor și mulți dintre noi nu putem nici măcar să identificăm o notă muzicală doar „după ureche“. Sigur, și în cazul tabloului, un ochi neantrenat nu va sesiza curentul sau asocierile cromatice ori simbolurile specifice picturii. Și totuși, impresia mea cel puțin este că „dintr-o privire“, în sens propriu și figurat, muzica transmite mai puțină informație decît pictura, sculptura ori literatura, de pildă. Un instrument muzical poate imita un tril de privighetoare, o tobă poate bubui apocaliptic, în ambele cazuri ascultătorul făcînd imediat asocierile, „înțelegînd mesajul“. Dar în lipsa unei educații riguroase (ori a unor predispoziții genetice, precum urechea perfectă), e aproape imposibil să identificăm un mesaj într-o piesă muzicală.

În ciuda acestui fapt, informația ajunge la noi, uneori dincolo de control. Muzica stîrnește emoții, chiar în primă audiție. Și mai surprinzător este modul fundamental, fiziologic în care ne atinge, iar aici, cazurile prezentate de Sacks sînt realmente incredibile. Nu pot, totuși, să nu exemplific măcar unul.

Leziuni cerebrale au lăsat cîteva persoane afazice. Pur și simplu nu mai puteau vorbi. În 1973, la Boston, cercetătorul Martin Albert propune o nouă terapie: melodic intonation therapy. Ea se bazează pe tehnici de învățare pe care le folosim cu toții în copilărie: punem informația pe muzică. Mici cîntecele prin care învățăm alfabetul, gamele muzicale, lunile anului și așa mai departe. Ei bine, Albert și echipa au aplicat aceeași tehnică pacienților afazici, cu o diferență importantă. Pacienții nu uitaseră informațiile de bază; știau zilele săptămînii, lunile anului etc., doar că nu mai puteau vorbi. Așa că li s-a propus o conversație obișnuită, însă cu intonație muzicală. Întrebările și răspunsurile erau cîntate, altfel spus. Surpriza uimitoare a fost că pacienții au început să vorbească treptat (să cînte, mai bine zis)! Treptat, linia melodică se simplifica pînă la eliminare, iar pacienții puteau, în sfîrșit, încă să răspundă! Un exemplu concret este al unui pacient de 67 de ani, afazic de optsprezece luni (putea produce doar gemete), care la doar două zile după începutul terapiei a început să articuleze cuvinte. După două săptămîni, își recăpătase aproape o sută de cuvinte din vocabular, iar după șase săptămîni, putea purta conversații!

În încheierea acestor prime pagini de jurnal de lectură, pe lîngă uimirea produsă de cazuri precum cel de mai sus și încîntarea de a fi făcut cunoștință un pic mai bine cu scrierile lui Oliver Sacks, am rămas cu această temă de gîndire: limbajul muzicii este abstract și totuși, accesează părți fundamentale ale alcătuirii noastre. Am putea spune chiar că „doza“ de terapie muzicală are foarte puțini excipienți, fiindcă limbajul formal al muzicii este de neînțeles pentru majoritatea, însă „substanța activă“ este, probabil, mai puternică decît a altor arte. Intenția nu este nicicum comparativă, de fapt. Să ne bucurăm de privilegiul de a simți toate artele, iar studiul lor formal sau al efectelor lor asupra alcătuirii noastre de carne, oase și chimie să ne sporească încîntarea!